Fraţii Dardenne au găsit Arta în Albania

Filmul celor doi cineaşti belgieni este, cel puţin până acum, crème de la crème a Competiţiei de la Cannes. “Le silence de Lorna”, înarmat cu interpretarea unei actriţe albaneze de mare calibru, le-ar putea aduce al treilea Palme d’Or. Luc şi Jean-Pierre Dardenne au o istorie antică legată de Cannes (de altfel, ei i-au înmânat lui Corneliu Porumboiu Camera d’Or), şi faţa ei urâtă s-a văzut la conferinţa de presă care a urmat vizionării peliculei “Le silence de Lorna”. Mai precis, bătea un vânt prin mica sală destinată manifestărilor aferente filmelor din Competiţie... Măcar întrebările nu au încetat să vină, în tir continuu, mai ales pentru fraţii Dardenne. Care au trasat limite clare: au declarat că nu au de gând să explice de ce realizează filme de o anume factură “pentru că nu există un «pentru c㻓. Cineaştii belgieni l-au citat pe poetul Henri Michaux (dar l-au numit francez, când de fapt era conaţionalul lor) cu “Un artist nu e stăpân în casa lui” şi au comentat: “Nu ştim exact unde e pivniţa, podul, sau chiar bucătăria, uneori nu reuşim să găsim săpunul, dar facem ce facem”. Cu chiu, cu vai, au mai povestit pentru a nşpea oară cum lucrează împreună: unul stă la monitor, altul pe platou, trag o dublă, o discută, iar apoi schimbă rolurile. Highlight-ul conferinţei de presă a fost relatarea (cu hopuri, căci vorbea o engleză relativ aproximativă) celuilalt actor albanez din film, despre experienţa lui de refugiat de război care l-a împins în pragul sinuciderii din cauza umilinţelor pe care le-a avut de îndurat. Nu e de neglijat nici faptul, povestit de Dardenni, că actriţa din rolul principal, Arta Dobroshi, a învăţat franceză în două luni de dragul de a juca în acest film. Lungmetrajul este, ca de obicei cu fraţii Dardenne, un studiu de personaj. Lorna (Arta Dobroshi) a căpătat cetăţenie belgiană deoarece anturajul ei de imigranţi albanezi a măritat-o cu un drogat local, Clody (Jérémie Renier). Însă pentru ca ea să strângă bani
pentru snack-bar-ul pe care ea şi iubitul ei Sokol şi-l doresc, trebuie să dea darul cetăţeniei mai departe, măritându-se cu un rus. Acesta se grăbeşte, şi Fabio (Fabrizio Rongione), “arhitectul” acestui gen de afaceri, îl vrea pe Clody afară din peisaj, iar Lorna refuză manevra. O sarcină ambiguă a personajului principal schimbă însă radical datele problemei. Camera Dardennilor e –au recunoscut-o şi ei- mult mai cuminte în acest lungmetraj. Pentru a accentua calitatea de portret a filmului, imaginea se fixează voyeuristic asupra Lornei. Bărbaţii care o înconjoară şi îi decid soarta sunt, prin contrast cu “rotunjimea” protagonistei (privită holistic din toate perspectivele), numai unghiuri ascuţite şi suprafeţe rupte. Deşi încheierea peliculei refuză finalitatea simplistă a tramei, parcursul protagonistei o duce dintr-un mediu urban şi din interioare mizerabiliste (o modă anul acesta la Cannes, mult mai frecventă decât în cinemaul românesc) într-o solitudine în mijlocul pădurii, iar imaginea numai bună de fraţii Grimm sugerează ceea ce la Dardenni trece drept “happy end”. La fel de captivantă ca tăcerea Lornei e şi calmul cineaştilor. Trama se desfăşoară lent, dar există un cuplu de cezuri, repartizate ritmic. Incidente esenţiale pentru firul narativ sunt pur şi simplu trecute sub tăcere, se face aluzie la ele exclusiv în conversaţii a posteriori. Efectul e aproximativ la fel de ameţitor ca acela al “asasinării” lui Josh Brolin din “Nu există ţară pentru bătrâni”, tocmai pentru că nu sesizezi vizual aceste absenţe, cadrele fără Lorna fiind extrem de rare. Însă pivotală pentru film este interpretarea Artei Dobroshi, căreia nu îi găseşti nici o notă falsă. E drept, a repetat o lună şi jumătate pentru acest rol, ceea ce, a admis ea la conferinţa de presă, e mană cerească pentru orice actor. O performanţă colosală tocmai prin minimalismul ei, acest verdict aplicându-li-se deopotrivă şi protagonistei, şi filmului.